Scurt şi la obiect. În România nu e criza financiar-bancară răul cel mai mare. Criză de oameni de valoare… asta e la noi. Criză de omenie şi bun-simţ. România nu are o criză economico-financiară pentru că nu are economie. România are o economie sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. V-aţi prins?
Nu avem datorii externe mari care să nu poată fi plătite in mod firesc chiar şi pe timp de recesiune cum se întâmplă acum. Dar am luat împrumut 20 miliarde euro de la F.M.I. si U.E. ca să pompăm în bănci străine şi să plătim noi, proştii *ulii. Acele bănci care au făcut aici profituri la care nici nu visează în ţările de origine ar fi început oricum să dea drumul la creditare pentru că asta e scopul oricărei bănci: să împrumute bani. Or, altfel, trăgeau obloanele şi gata. Nu ar fi plecat niciodată pentru că nu găsesc nimic mai bun nicăieri: avem clienţi fraieri, lipsă legi, politicieni corupţi şi multe produse străine de cumpărat.
Problema cea mai mare a românilor sunt oamenii. Românul muncitor e fraier, românul şmecher e leneş, dar oportunist, românul conducător de orice e abuziv, politicienii români sunt corupţi, interesaţi, incompetenţi şi rău voitori. Criza asta financiară nu este una a românilor pentru că n-avem economie; noi suntem doar nişte unelte sau un soi de sclavi moderni, nişte sclavi mioritici resemnaţi şi deprimaţi. Criza asta economică este şi normală şi binevenită pentru că nu se mai putea continua cu acele preţuri umflate artificial. Remember: cât costa mp de teren? Un apartament de bloc banal în zonă banală cât costa? Recesiunea asta se înscrie întrutotul în conceptul de ciclitate economică, problema reală fiind doar dimensiunea ei, căderea abruptă în formă de „V”. Cu toate astea, pentru criza financiară există mai multe metode care funcţioneză. Dar nu la noi. Secretul e echilibru, mai multă muncă şi adoptarea unor politici de bun-simţ privind profiturile.
La noi, politicile se fac la tv. Politicilenii români şi analiştii apar seară de seară la televizor aberând ca nişte babe în şezătoare. Rezultatul: multă gargară cu scopul clar de a îndobitoci populaţia. Singura idee anticriză este: concedierile şi la stat şi la privat. Cine sunt concediaţii? Exact, cei care muncesc pe 600-1000 lei, ăştia predomină. Şi când îi aud vorbind de productivitate îmi vine să sparg televizorul. Cum naiba să fii productiv când îţi chiorăie maţele, dar munceşti pentru „n” şefi plătiţi regeşte, politicieni mulţi şi inutili ale căror salarii se adună cu ale ăluia care munceşte pe bani de o pâine şi se împarte doar la producţia muncitorului? Şi pentru că sunt vremuri grele, mai lăsăm şi multinaţionalele de succes care au venit în Republica Bananieră România să ne ofere lecţii de economie modernă şi civilizaţie. Din manualul lor de bune practici extragem concedieri abuzive LEGALE, pândirea oricărei greşeli a angajaţilor pentru a-l da afară LEGAL, deformarea personalităţii, discriminări salariale şi promovări pe pile.
Asta e ideea? Concediem tot şi legal şi ilegal, şi la stat şi la privat, şi gata se rezolvă criza? Serios?
Noapte bună, România!
O.K. Tichete de vacanţă pentru ca românii să-şi cheltuiască banii în România. Super tare. Nu e o idee originală, este o idee inventată de alţii, o idee care a funcţionat. Că ar putea relansa turismul românesc – în planul ideilor – ar merge.
De fapt, doar pe hârtie merge. Este, dacă vreţi, o idee care nu va avea succes din cel puţin doua motive evidente: cel al preţurilor şi serviciilor oferite şi cel al patronilor care ar putea sa cumpere pentru angajaţii lor asemenea pachete. Să fie clar pentru toată lumea – şi este mai mult decât evident – că România se bate cu Spania, Italia, Austria, Elveţia, Turcia etc. doar la preţuri. Si cum se bate la preţuri cu ei? Cam aşa: sa nu avem preţuri mai mici ca ei! Servicii jalnice, oraşe deprimante, staţiuni abandonate şi infrastructura cea mai proastă de departe din toată Europa. Veţi spune, poate, ca sunt unitaţi care concurează la calitatea serviciilor si oferă preturi atractive şi în România, unităţi care oferă un raport calitate/preţ excelent. Da, există, dar câte sunt? Turismul nu este o afacere izolată şi niciodată nu va fi. Contează cum este ţara şi oamenii care o populează, cum este infrastructura şi cât de uşor se ajunge la respectiva locaţie (sau respectivele destinaţii), contează ce are de oferit ţara, oraşul sau staţiunea, contează chiar şi brandul de ţară şi contează ca acei turişti să se simtă în siguranţă. Contează să se facă inţeleşi într-o limbă internaţională. Contează până şi ceea ce se întâmplă în vecinătatea locului de cazare. Degeaba te cazezi la hotel/pensiune ok dacă în imediata vecinătate e discotecă de manele si ăia urlă ca nebunii. Cazul nu e inventat la intâmplare şi se petrece an de an pe litoralul românesc.
A doua mare problemă este legată de firmele care ar putea oferi asemenea tichete de vacanţă propriilor angajaţi. Vă spun eu câte firme: puţine. Atât de puţine încât nu merită să strici hârtia pentru acele tichete. Cea mai mică problemă a unei firme care acţionează în sectorul privat este unde o să meargă angajatul în concediu, iar bugetarii care sunt decimati de guvernul Boc nu se vor gândi la concediu din cauza nesiguranţei locurilor de muncă – pentru că se prefigurează că vor mai urma şi alte disponibilizări – sau pentru că deja au fost daţi afară. Astfel încât tichetele de vacanţă ramân TOATE pentru cei care le-o inventat cu atâta tam-tam cărora le doresc mult succes şi in proiectele „Bucureşti – staţiune balneară” şi ” Bucureşti – turism ecumenic”.
O firmă mare căruia îi pasă de angajaţii ei nu va face altceva decat să-şi motiveze angajaţii trimiţându-i la ski în Austria, la mare în Bulgaria, Grecia, Turcia, Slovenia, Croaţia sau Spania sau în vizita marilor capitale europene (din punctul meu de vedere, Bucureştiul nu are niciun punct în comun în ceea ce priveşte turismul sau civilizaţia cu Paris, Praga, Budapesta, Viena, nici măcar cu Moscova). Şi asta la un raport calitate/preţ mult superior ofertelor din România. Pentru celelalte firme, faptul că nu se gândesc la disponibilizări e o dovadă de bun-simţ, dar oferirea de tichete de vacanţă ar fi prea mult.
România are două sezoane: e vară, mergi la mare, e iarnă, mergi la munte. Aşa era până în anii ’90 pentru toţi românii. Ce români mai practică azi turismul ăsta? Bucureştenii şi încă unii puţini la număr, dar cu aceeaşi mentalitate ca şi primii. Bucureşteanul nu ştie decât să-şi ia femeia şi maşina şi să se ducă la mare, acolo unde işi dau întâlniri bucureştenii vara, unde parcheaza unii lângâ alţii ca să-şi etaleze maşina tunata şi ţinuta cool. Şi pupăza de lângă ei. Dar ăsta nu e turism. Nu poţi să faci turism cu câteva plaje neîntreţinute, cu câteva discoteci cu stiluri de muzica diferite total puse una lânga alta, cu hoţi de buzunare şi cu personal de servire clienţi slab calificat şi care funcţionează pe principiul şpăgii. Nu poţi face turism montan cu două pârtii de ski în Poiana Braşov şi încă câteva pe Valea Prahovei şi nu poţi face turism cu staţiuni ce par a fi o adunare de obiecte la întâmplare, staţiuni care nu au nicio arhitectura şi niciun Dumnezeu. La naiba, de programe complexe de turism cu all-inclusive şi circuite nu mai vorbesc pentru că patronii de unităţi de turism nu înţeleg conceptele. Fac o paranteză… Costineşti 2007. O mare-megadiscotecă, nu zic care, dar voi care aţi fost pe acolo o ştiţi. Avea taxă de intrare, nu făcea rezervări nici măcar cu două ore înainte de deschiderea ei, personalul era slab calificat şi faceau referiri la „şpăguţă” şi aveau şi o taxă pentru toaletă. Asemenea patroni care pretind taxă de toaletă ca mijloc de a-şi rotunji veniturile ar putea să inţeleagă vreodată în viaţa asta ce înseamnă all inclusive (totul inclus)?
Sunt naţionalist, sunt pentru ca banii aştia puţini cât îi avem să rămână aici. Dar nu sunt prost. Merg în Spania în mai cu 190 lei dus-întors cu avionul şi cazare cu apă caldă, bucătărie, baie, wi-fi etc… cam tot ce trebuie la preţul de 21 euro/noapte. Un reprezentant al pensiunii vine să ne ia de la aeroport fără să fii solicitat asta. Şi toate acestea rezervate cu doar sase săptămâni înainte de a merge acolo.
Un documentar excelent despre mâncarea de tip fast-food subtitrat. Durata: 1 h 40 min.
Pentru mai multe diferenţe între europeni şi americani, click aici :).
Despre marketing, retail, publicitate, economie şi politică 