Despre marketing, retail, publicitate, economie şi politică

O finală între două echipe mari. Pe teren, o singură echipă. Campioana meritorie. Şi ce fotbal a etalat!

Barcelona nu este doar o echipă de jucători care joacă fotbal. Barcelona este echipa care reprezintă frumuseţea jocului, bucuria de a juca fotbal. Şi stilul său de a juca fotbal nu e de ieri, de azi… e de câteva decenii.

Viva campeones!

Un filmuleţ amuzant despre adevărata miză politică: lupta pentru ciolan în ţară, nu la europarlamentare că acolo nu prea e pe şmecherie de Dâmboviţa.

N-am putut să nu remarc scenariul foarte probabil. Radu Duda ia din electoratul lui Crin Antonescu astfel încât Mircea Geoană – reprezentantul celui mai mare partid ca număr de membri şi filiale – ar putea intra în turul al doilea. Rezultatul… în filmuleţ.

Între România şi statele din Europa Occidentală este  un decalaj imens care poate fi surmontat in 30 de ani doar dacă vesticii işi iau concediu şi doar cu condiţia să muncim mult. Nu este cazul.

România, Aeroportul Băneasa, 21 mai. Controlul paşapoartelor. Cu un avion aterizat se blocase activitatea; erau două puncte de control deschise din trei posibile – şi puteau să le deschidă pe toate trei că avioanele au un orar prestabilit, nu era nimic de nepravăzut – şi hărmălaie multă ca la români. Erau şi părinţi cu copii mici şi străini care deja probabil regretau că au păşit în România. În faţa mea era un cuplu cu trei copii mici, iar în momentul în care o doamnă – toată stima mea pentru astfel de oameni – le-a acordat prioritate şi i-a introdus în faţă au început vociferări. În aglomeraţia aceea era de bun simţ sau chiar de competenţa personalului de control să ceară prioritate pentru cei cu copii mici sau pentru oamenii cu probleme de sănătate.

Nu am putut să nu remarc faptul că vameşii occidentali reuşesc să zică „te rog” (în limba lor), iar la noi nici asta nu se poate.

Tot în minunatul aeroport am văzut primul înscris despre gripa porcină. Un prieten m-a lămurit dintr-o frază: noi facem mediatizare pe subiectul gripei porcine din cauză că România este o ţară în care nu se întâmplă prea multe lucruri importante. Şi tot aici am văzut o reclamă imensă a Poştei Române care suna cam aşa: „Ştim că munceşti din greu pentru banii tăi. De aceea îi tratăm cu respect.” Adică banul este tratat cu respect, nu omul. Ce, mai? Tipic românesc.

Bun. Trecem peste asta. Ieşim din aeroport după vreo 40-50 minute pierdute la controale, dăm peste taximetriştii cu feţe de infractori căutaţi de Interpol, ieşim în stradă la propriu că nu există niciun trotuar pentru că ai noştri lucrează pentru strada vieţii – lucrează pe acolo de când mă ştiu -, iar driverii zici că sunt la teste pentru Formula 1 şi încercăm să dăm de staţia de autobuz. Dar care staţie?! Era o bucată de teren pietruit şi prăfuit între driverii de F1 şi locul unde lucrau bravii noştri românaşi (când m-am uitat la ei erau patru la număr şi trei erau în pauză de ţigară). Intrebăm de unde luăm bilete pe oamenii de pe acolo, aflăm de unde, luăm bilete. Când urcăm în autobuz, hopa, biletele nu erau bune pentru că trebuia să luăm din acelea mai scumpe. Buf! Eu trebuia să trec în prealabil pe la vreo ghicitoare să aflu ce bilete să iau sau care-i şmecheria? Un om aterizat în Bucureşti nu găseşte un punct de informare, un panou informativ, nu găseşte o staţie normală, cam nimic nu prea găseşti decât poate pe alocuri. Faza tare e că în autobuz (în al doilea autobuz pentru că am coborât la prima staţie dacă am aflat că nu sunt bune acele bilete) am fost informaţi audio cum că preţul biletului include calitatea serviciilor de transport şi eram educaţi să nu mergem fără bilet. O.K. Calitatea serviciilor de transport? Maşina era Mercedes, într-adevăr foarte bună, dar atâta timp cât nu poţi pune naibii un afiş cu staţiile şi ruta şi atâta timp cât nu ai o staţie normală – măcar una improvizată, dar care să fie staţie – despre ce naiba de calitate a serviciilor ne vorbeşte RAT-ul bucureştean?

Tot din autobuz n-am putut să nu admir minunatele sârme de electricitate că de ar fi să le poţi lua în braţe nu le-ai putea cuprinde. Şi acestea erau peste tot. Pentru mine e semn clar că nu vor scăpa de problema aceasta nici la Paştele cailor.

Când aterizezi în Bucureşti nu poţi decât să-ţi doreşti să te întorci de unde ai venit sau măcar să fii aterizat la Cluj sau Timişoara. Sau la Braşov. Sper să văd şi eu acel aeroport în această viaţă.

Cât despre ţara sau zona unde am fost – cu toate că au şi ei hibele lor – nu vreau să scriu aici pentru că nu am chef să umilesc pe nimeni.

Situaţia Letoniei nu e cu mult diferită de a României. Şi ea ca şi România a crescut articial în ultimii ani. Dar nu are nicio economie – la fel ca şi noi -, iar criza economico-financiară este cel mai bun barometru de măsurare a performaţelor economice ale unei ţări.

Letonia a înregistrat creşteri datorită industriilor de prelucrare, serviciilor şi retailului care numai letone nu erau. Pe timp de criză, gigantele companii-mamă au renunţat fix la acele unităţi din alte ţări lăsând mii de oameni fără locuri de muncă şi un mare gol la bugetul şi economia tării respective. Pentru că aşa se procedează: oamenii sunt cifre, salarii, costuri. Iar dacă nu există cerere, închizi companiile din afara ţării de origine. Aşa se practică.

O cădere a economiei de 18% e groaznică. Demonstrează că nu era o economie adevărată, ci era un fel de castel de nisip la malul mării, frumos, dar puţin rezistent. Nu are rost să mai scriu despre cum s-au jucat actualii guvernanţi români cu măsurile anticriză şi cu estimarea deficitului bugetar; îmi rămâne să sper că-şi vor reduce naibii cheltuielile bugetare, că vor adopta şi implementa o strategie adevărată, că nu vom avea un deficit mai mare de 5% din PIB. Pentru că tot noi vom plăti, nu ei. Deocamdată, singurele cheltuieli care au crescut – chiar semnificativ, se vorbeşte de 20-25% – au fost cheltuielile bugetare care le-au depăşit cu mult pe cele din 2008 din aceeaşi perioadă. Dar atunci nu era criză. Bună strategie, domnii mei, să creşteţi cheltuielile bugetare fără să realizaţi nimic! Nicio investiţie, nimic! Curat măsură anticriză!

Ai primit vreodată o mână de ajutor, un sfat sau poate un lucru la care nu te aşteptai? Nu-l răsplăti pe binefăcător, ci fă şi tu un alt bine la rândul tău. Pentru o persoană care chiar are nevoie: „Pay it Forward!”

Replică la imnul turismului românesc al Elenei Udrea, un imn mai apropiat de realitate. De o cruntă realitate, aş adăuga eu.

Şi dacă tot aţi ajuns pe blogul meu, să mai şi râdem:).

Pe mine mă apucă plânsul… Mai mult nu voi comenta. E jale!

Sunt născut în Braşov, dar o parte din copilăria mea mi-am petrecut-o într-un sat transilvănean. Bunicii mei – care acum sunt plecaţi în lumea îngerilor – erau nişte giganţi ai muncii. Se trezeau de dimineaţă să aibe grijă de animale, să facă de mâncare, să aibe grijă de curte, grădină, să cultive ogoarele. Eu îi ajutam. Îmi plăcea să fac treabă. Îmi aduc aminte ce plăcere nebună de a face una sau alta aveam, îmi aduc aminte câte curiozităţi aveam, îmi aduc aminte de meciurile de fotbal pe care le făceam cu băieţii din sat… şi câte şi mai câte nu faceam; îmi era milă de miei când era treaba de a fi tăiaţi şi făceam foarte urât (mă ataşam de ei ca orice copil inocent, nici acum nu pot să manânc carne de miel), dacă-mi pica ceva scris în mână, citeam tot… nu conta că era carte, ziar sau bucata de ziar cu care bunica înfăşurase vreun ou. Ascult şi acum cu plăcere muzică populară (în special, ardelenească) şi m-aş băga oricând la o învârtită.

De aici am eu respect pentru ţăranul român, pentru munca bine făcută, respect pentru adevăratele valori. De aceea, nu sunt fiţos şi nici nu cred că voi fi, nu sunt jmeker şi nici nu vreau să fiu. Lumea privită de acolo părea simplă, eu aveam vârsta pe care o aveam, aveam familia mea, preocupările şi visele mele.

Dar eu nu voiesc să scriu amintiri din copilărie. Motivul sau intenţia acestei postări este de ce iubesc/nu iubesc ţara în care trăim.

Îmi iubesc ţara pentru că aici trăieşte familia mea, îmi iubesc ţara pentru că tot aici sunt şi cei mai mulţi prieteni ai mei. Îmi iubesc ţara pentru cei câţiva campioni şi olimpici care mai fac să se audă de bine şi de noi. Îmi iubesc ţara pentru că e atât de frumoasă. Mă bucur pentru că încă mai avem libertate de exprimare (sau măcar iluzia acestei libertăţi). Îi mulţumesc lui Dumnezeu că trăim în pace. Iubesc România pentru acei oameni care şi-au mai păstrat valorile, omenia şi bunul simţ nealterate.

Urăsc România pentru că în decembrie 1989 au murit nişte oameni ai căror asasini nu au fost prinşi şi pe nimeni nu mai interesează. Urăsc să ştiu că minerii lui Cozma şi Iliescu au omorât atâţia studenţi în Piaţa Universităţii pentru că au îndrăznit să se manifeste şi lumea a uitat. Urăsc să văd că în România totul este pe bază de şmechereală, urăsc să văd că atâţia sunt bogaţi, dar nu au produs nimic în viaţa lor şi au făcut doar afaceri cu statul, urăsc să intru în spital din cauză că niciunui doctor nu-i pasă de tine şi trebuie să-ţi goleşti buzunarele şi conturile dacă lei ai doar pentru a te băga în seamă. Urăsc să ştiu că românii care au probleme în ţări străine, nu sunt apăraţi de ambasadorii plătiţi să fie la dispoziţia acelor cetăţeni, urăsc să văd că legea se interpretează întotdeauna în favoarea celui care are partea leului, urăsc felul iresponsabil în care votează românii şi modul în care se lasă păcăliţi. Urăsc faptul că la sarmale şi mititei din bani publici ies în străzi românii cu sutele/miile, dar pentru cauze adevărate cum ar fi condiţii de muncă mai bune, protecţia mediului sau alte multe cauze nu iese mai nimeni. Urăsc faptul că avem cele mai multe impozite şi una dintre cele mai mari fiscalităţi. În acelaşi timp, noi avem printre cele mai puţine firme pe cap de locuitor din UE, nu avem nicio economie şi nu producem nimic. Urăsc că avem ţara plină de bănci străine care înrobesc de-a dreptul pe românul naiv ce-şi face credit la oricare dintre ele, urăsc că au comisioane şi dobânzi pe care în ţările lor de origine nu le au şi le pot modifica după cum vor muşchii lor, iar statul nu face nimic. Urăsc magazinele moderne care ne vând legume, fructele şi carnea injectate cu coloranţi şi alte chimicale la preţurile pe care le vor ei, preţuri care mai tot timpul sunt mai mari decât în Germania sau Spania. Urăsc că nu avem nici agricultură, nici turism. Îi urăsc pe politicieni că promit mereu, nu fac nimic din ce promit şi-i urăsc pe alegători pentru naivitatea lor. Urăsc să ştiu că avem cel mai scump metru pătrat de autostradă din lume, dar nu avem nicio autostradă. Urăsc să văd tineri absolvenţi de facultate capabili angajându-se vânzători la tarabe şi urăsc să văd oameni fără studii şi care nu ştiu nici să scrie corect româneşte ocupând funcţii importante. Urăsc să văd televiziuni care au doar programe de îndobitocirea populaţiei. Urăsc vedetismele. Urăsc  ziarele  care transformă orice subiect în pornografie, urăsc noile coduri juridice conform cărora actul de viol cu un bebeluş este considerat la fel cu actul de viol cu un minor de 17 ani. Urăsc că ne-am vândut şi resursele şi depindem de alţii. Urăsc faptul că nu s-a construit nimic din ’90, iar când cineva vrea să facă ceva, intâmpină sute de piedici (cazul aeroportului de la Braşov). Urăsc faptul că am preluat muzica şi limbajul ţiganilor. Urăsc să văd politicieni care-şi asumă răspunderea, dar nimeni nu plăteşte nimic. Urăsc faptul că singurele idei de a trece peste această criză sunt concedierile şi creşterea taxelor şi impozitelor. Urăsc faptul că România este într-o criză continuă de aproape 20 de ani. Urăsc sentimentul că orice ai face, nu prea ai nicio şansă dacă nu eşti de-al lor. Urăsc faptul că tot mai mulţi români îşi pierd omenia şi bunul simţ.

„Cand mă uit la regulile de votare din cadrul instituţiilor europene, văd că ţări precum România sau Bulgaria au mai multe voturi decât Danemarca, Suedia sau Finlanda, şi eu sunt de părere – sincer vorbind – că noi suntem mult mai inteligenţi decât ei” a afirmat europarlamentarul danez Mogens Camre, liderul grupului Uniunea pentru Europa Naţiunilor din PE, intr-un interviu acordat Radio France Internationale.

Europarlamentarul danez mai spune că ţările din vestul şi nordul continentului au societăţi mai transparente, mai democratice şi mai sănătoase. Mogens Camre şi-a exprimat, totodată, şi îngrijorarea în legatură cu extinderea Uniunii Europene, în care vede o ameninţare la adresa identităţii culturale şi a securităţii.

Iar noi îi trimitem pe Becali şi pe Elena Băsescu să ne reprezinte la Uniunea Europeană. Nu e nevoie să mai spunem nimic. Nu vă daţi prea români ofensaţi pentru că adevărul e că suntem la coada Europei la tot ce ţine de performanţă: în justiţie, educaţie, turism, sănătate, economie etc. Când vom performa, când vom arăta că suntem capabili ca şi ei şi când vom atinge nivelul lor de civilizaţie şi nivelul lor de trai, vom putea să-i răspundem. Rămânem campioni la corupţie şi şmechereală, dar asta, dragii mei, nu ţine în faţa acestor oameni ai muncii, în faţa Europei civilizate. Şi, oricum, eurodeputatul danez nu s-a referit – sunt sigur – la inteligenţa propriu-zisă, ci la moralitate.

Deşi nu am fost sceptic din fire, am ajuns astfel; societatea românească are nevoie mare de nişte şocuri care să o transforme. Iar acest şoc ar putea fi declanşat prin alegeri mai prudente ale politicienilor ce ne vor reprezenta. Aşadar, gândiţi-vă bine pentru cine votaţi!

Acest software va inţelege întrebările formulate în scris de utilizatori şi va oferi răspunsurile la obiect, aşa cum niciun motor de căutare nu o face în prezent şi va reprezenta cea mai importantă invenţie după lansarea Google. Unii afirmă chiar că va revoluţiona internetul.
Noul sistem, denumit Wolfram Alpha, va stoca informaţia la nivel global şi răspunde la intrebările puse de utilizatori aşa cum ar face-o o persoană.
Wolfram Alpha nu va oferi doar răspunsul la întrebări de genul „Care este capitala Vietnamului?”, ci va furniza, în acelaşi timp, o întreagă listă de informaţii legate de respectiva întrebare – toate foarte bine documentate, din surse verificate – precum locaţia exactă şi alte informaţii, împreună cu grafice si hărţi complete, pe marginea aceluiaşi subiect. Adevarata inovaţie este reprezentată de abilitatea softului de a compara informaţiile, potrivit inventatorului sau, britanicul Stephen Wolfram.
Noul program ar trebui să fie lansat în luna mai anul acesta, aşa că vom vedea şi vom discuta.