Între România şi statele din Europa Occidentală este un decalaj imens care poate fi surmontat in 30 de ani doar dacă vesticii işi iau concediu şi doar cu condiţia să muncim mult. Nu este cazul.
România, Aeroportul Băneasa, 21 mai. Controlul paşapoartelor. Cu un avion aterizat se blocase activitatea; erau două puncte de control deschise din trei posibile – şi puteau să le deschidă pe toate trei că avioanele au un orar prestabilit, nu era nimic de nepravăzut – şi hărmălaie multă ca la români. Erau şi părinţi cu copii mici şi străini care deja probabil regretau că au păşit în România. În faţa mea era un cuplu cu trei copii mici, iar în momentul în care o doamnă – toată stima mea pentru astfel de oameni – le-a acordat prioritate şi i-a introdus în faţă au început vociferări. În aglomeraţia aceea era de bun simţ sau chiar de competenţa personalului de control să ceară prioritate pentru cei cu copii mici sau pentru oamenii cu probleme de sănătate.
Nu am putut să nu remarc faptul că vameşii occidentali reuşesc să zică „te rog” (în limba lor), iar la noi nici asta nu se poate.
Tot în minunatul aeroport am văzut primul înscris despre gripa porcină. Un prieten m-a lămurit dintr-o frază: noi facem mediatizare pe subiectul gripei porcine din cauză că România este o ţară în care nu se întâmplă prea multe lucruri importante. Şi tot aici am văzut o reclamă imensă a Poştei Române care suna cam aşa: „Ştim că munceşti din greu pentru banii tăi. De aceea îi tratăm cu respect.” Adică banul este tratat cu respect, nu omul. Ce, mai? Tipic românesc.
Bun. Trecem peste asta. Ieşim din aeroport după vreo 40-50 minute pierdute la controale, dăm peste taximetriştii cu feţe de infractori căutaţi de Interpol, ieşim în stradă la propriu că nu există niciun trotuar pentru că ai noştri lucrează pentru strada vieţii – lucrează pe acolo de când mă ştiu -, iar driverii zici că sunt la teste pentru Formula 1 şi încercăm să dăm de staţia de autobuz. Dar care staţie?! Era o bucată de teren pietruit şi prăfuit între driverii de F1 şi locul unde lucrau bravii noştri românaşi (când m-am uitat la ei erau patru la număr şi trei erau în pauză de ţigară). Intrebăm de unde luăm bilete pe oamenii de pe acolo, aflăm de unde, luăm bilete. Când urcăm în autobuz, hopa, biletele nu erau bune pentru că trebuia să luăm din acelea mai scumpe. Buf! Eu trebuia să trec în prealabil pe la vreo ghicitoare să aflu ce bilete să iau sau care-i şmecheria? Un om aterizat în Bucureşti nu găseşte un punct de informare, un panou informativ, nu găseşte o staţie normală, cam nimic nu prea găseşti decât poate pe alocuri. Faza tare e că în autobuz (în al doilea autobuz pentru că am coborât la prima staţie dacă am aflat că nu sunt bune acele bilete) am fost informaţi audio cum că preţul biletului include calitatea serviciilor de transport şi eram educaţi să nu mergem fără bilet. O.K. Calitatea serviciilor de transport? Maşina era Mercedes, într-adevăr foarte bună, dar atâta timp cât nu poţi pune naibii un afiş cu staţiile şi ruta şi atâta timp cât nu ai o staţie normală – măcar una improvizată, dar care să fie staţie – despre ce naiba de calitate a serviciilor ne vorbeşte RAT-ul bucureştean?
Tot din autobuz n-am putut să nu admir minunatele sârme de electricitate că de ar fi să le poţi lua în braţe nu le-ai putea cuprinde. Şi acestea erau peste tot. Pentru mine e semn clar că nu vor scăpa de problema aceasta nici la Paştele cailor.
Când aterizezi în Bucureşti nu poţi decât să-ţi doreşti să te întorci de unde ai venit sau măcar să fii aterizat la Cluj sau Timişoara. Sau la Braşov. Sper să văd şi eu acel aeroport în această viaţă.
Cât despre ţara sau zona unde am fost – cu toate că au şi ei hibele lor – nu vreau să scriu aici pentru că nu am chef să umilesc pe nimeni.
Despre marketing, retail, publicitate, economie şi politică 