Doar atât se poate?!

Că Braşovul e un oraş frumos pentru România, toată lumea ştie. Că s-au realizat multe în Braşov în ultima perioadă este iarăşi uşor de constatat. Însă ca braşovean am câteva mari reţineri privind modul în care s-a lucrat sau se lucrează în continuare.

În primul rând, Braşovul a devenit şi devine tot mai mult un oraş al maşinilor şi motoarelor şi mai puţin un oraş al oamenilor (nemotorizaţi), un oraş al bulevardelor enorme şi al trotuarelor mici, aproape inexistente. Pistele de biciclete proiectate pe Bulevardul Gării şi Alexandru Vlahuţă sunt o adevărată insultă la adresa braşovenilor, şi a celor pietoni, şi a celor care merg cu bicicleta. Pe unele porţiuni, pista de biciclete şi banca din staţia de autobuze ocupă tot trotuarul, iar pentru simplii pietoni o fi existând vreo pasarelă… imaginară. În centru, pe 15 Noiembrie, Mureşenilor şi nu numai, adică acolo pe unde se plimbă tot omul când iese din casă, cat si cei care ne vizitează oraşul, trotuarele sunt minuscule, comparabile cu dimensiunea unui tanga. Şi dacă nu era de ajuns că s-au lăţit străzile, s-au mai distrus trotuarele şi pentru parcări. Nişte parcări jalnice care fac ca partea din faţă a maşinilor să ocupe trotuarele. De-a dreptul jenant. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt; voi publica poze. Pentru parcări se găseau şi alte soluţii, mai scumpe, dar se găseau. Iar pentru cei cu maşini, nu trebuie să plătească cei fără maşini. Europa e plină de parcări supraetajate sau subterane, doar la noi e altfel: o dungă albă şi gata! E vorba şi de viziune, de perspectivă pe termen mai lung. Nu e cazul la noi; e mult mai uşor să desenezi o dungă pe asfalt şi să spui: „aici e trotuar, aici e parcare, aici e pistă de biciclete”.

În Craiter, trotuarele erau despărţite de stradă prin nişte porţiuni acoperite cu iarbă şi copaci… şi acolo au trebuit să intervină. Au tăiat copacii, au micşorat trotuarul şi au făcut ca cetăţenii să circule la un pas de maşini. Şi te mai miri de ce oamenii sunt aşa de stresaţi!

Iniţiativa Consiliului Judeţean de a plimba turiştii prin oraş cu autocare supraetajate şi descoperite a întâmpinat opoziţie din partea Primăriei acum după ce autocarele au fost achiziţionate de aproximativ un an. Aceasta datorită faptului că primarul nu este din acelaşi partid cu preşedintele CJ Braşov. Astfel aceşti doi oameni care au realizat câte ceva pentru municipiul Braşov, firi orgolioase, se ceartă şi risipesc bani publici, adică ai noştri, ai braşovenilor, pentru că autobuzele deloc ieftine au fost deja achiziţionate. Iar despre turişti, ei ar vrea să circule cu aceste vehicule, dar… Aşa că mai bine circulă acestea prin oraş cu bannere mari „Iniţiativă a Consiliului Judeţean Braşov blocată de primarul Scripcaru”. Aceeaşi pancartă este şi pe un superb centru de recreere şi sport de sub Tămpa, centru care este finalizat, dar nu-l foloseşte nimeni.

În Livada Poştei, seară de seară sunt un fel de curse de motoare sub ochii poliţiştilor „obosiţi” care nu văd şi nu aud. Zgomotele produse de aceste motoare depăşesc cu mult limitele normale de decibeli admise de lege şi viteza lor, de asemenea, este peste limita legală cu mult, dar eu stau să vorbesc de lege în ţara fărădelegilor?!

Aşa că, domnilor dragi, ştiu că anul acesta nu sunt alegeri pentru locale, dar credeţi că se poate să fiţi mai atenţi la dorinţele oamenilor? Se poate să sperăm la un oraş turistic, la un oraş european?

Publicitate

 

Battle at Kruger

Un filmuleţ care surprinde bătaia dintre o turmă de bivoli care au fost atacaţi atât de lei, cât şi de către crocodili. Se credea că bivolii vor pierde, dar… vă las să-l vizionaţi.

Toate animalele implicate se bat pentru supravieţuire, spre deosebire de oameni care omoară animale din plăcere sau îşi atacă semenii din perversitate. Iar simblolistica acestor secvenţe poate fi multiplă.

 

De unde cumpărăm legumele şi fructele?

Mă gândesc la mulţimile de creiere spălate care invadează supermarketurile şi hypermarketurile. Mă gândesc la angajaţii stresaţi din oricare hypermarket  din România şi apoi mă gândesc la managerii şi administratorii acestor magazine ca la nişte stăpâni de sclavi. Care la rândul său sunt sclavii altora şi a ambiţiilor lor. Mă gândesc la faptul că alimentele din reţelele internaţionale de magazine din România sunt pline de chimicale, crescute la neon şi lipsite de vitamine şi de gust; ştiu că nici pieţele agroalimentare nu mai vând produse ecologice, dar totuşi mai găseşti o varză de Buzău sau un măr Golden românesc care sunt mai bune decât produsele similare importate din Italia, Austria, Olanda, Egipt sau China. Şi mă gândesc la diferenţa mare de atmosferă între oricare hypermarket şi o piaţă agroalimentară. Comerciantul de la tarabe negociază adesea, pe când comerciantul modern nu ar ceda nicicând la preţ. Şi mă gândesc că aceste hypermarketuri şi supermarketuri sunt doar nişte  afaceri de exportat bani.

Piaţa agroalimentară are viaţă, are o savoare şi o clientelă aparte: oameni activi, dar nu din aceia activi cu fundul pe scaun şi cu mânile pe volan, oameni care preţuiesc alimentele sănătoase – pentru că în piaţă mai găseşti şi produse autohtone, produse aproape bio, dar necatalogate astfel – şi negocierea.

Poza de mai sus am făcut-o într-un hypermarket în iarna trecută şi am găsit-o rătăcită pe cartela telefonului meu. În mod straniu, cartofii aceştia erau din România.

 

E vreun păcat să fii român?!

Ne bucurăm să trăim într-o democraţie. Suntem ţară membră a Uniunii Europene. Avem drepturi cetăţeneşti, avem obligaţii, avem Constituţie, foruri legislative şi autorităţi judiciare etc. Avem praf în ochi! Avem doar obligaţii! Avem doar dreptul sau obligaţia să nu murim… încă. Avem rolul unei maşinării dintr-o producţie banală; încă nu suntem uzaţi fizic şi moral, dar ştim cu siguranţă că vom fi în curând. Suntem doar un cost – care cost trebuie să fie cât mai redus – într-un tabel de productivitate. Nu mai suntem oameni; suntem orice, numai oameni nu mai suntem. Suntem costuri, avem sentimente de vânzare, suntem de vânzare, suntem doar nişte numere de contingenţă în nişte tabele.

Un angajat a fost băgat în şedinţă două ore de către superiorul său pe motivul că a vorbit 5 minute pe messenger cu un angajat nesupus conducerii. Aşadar, conducerile firmelor aşa-zise mari nu au alte lucruri mai bune de făcut decât spionarea angajaţilor proprii. Băiatul declarat persona non-grata era mai rebel, dar asta nu însemna că nu îşi făcea treaba. Firma a impus celorlalţi angajaţi izolarea acestuia; cine avea să spargă blocada, avea să treacă fără doar şi poate pe lista neagră.

Altă firmă mare a ţinut şedinţă mare în care angajaţilor li s-a spus verde-n faţă că dacă nu se vor comporta bine, vor fi daţi afară pe motive disciplinare şi, prin urmare, fără drept la vreun ajutor de şomaj. În firmă se aude tot mai adesea de reducerea personalului cu 20-25%, iar epurarea a început deja. În altă ordine de idei, firma deja obligase la ore suplimentare neplătite. Sindicatele, o glumă proastă.

O altă firmă mega-mare şi mult lăudată a obligat mulţi angajaţi să-şi scrie demisiile pentru a se sustrage de la costurile ce le împlică disponibilizarile.

Acestea sunt firmele mari aducătoare de bine şi civilizaţie care populează acest teritoriu şi-l civilizează. Că de n-ar fi ele, am fi înapoiaţi ca-n epoca primitivă, nu? Dragii de ei… Ştiu că oamenii dacă sunt dezbrăcaţi de haine şi le iei laptopurile, ceasurile şi maşinile nu diferă mai deloc de oamenii din epoca de piatră. Dar apasă greu asupra sufletului meu sentimentul că în alte părţi nu e ca la noi, nu la nivelul Uniunii Europene. Se poate să greşesc?!

Iar politicienii nu găsesc altă idee de ieşire din criză decât condedierile bugetarilor şi impozitul forfetar (impozit mare – 500-1300 euro – pentru firme mici şi româneşti care au curajul să nu facă profit). Numai om care să munceşti cinstit să nu fii în România! Nu ştiu de ce, dar e un fel de povară, un fel de păcat capital să munceşti şi să trăieşti cinstit în această ţară. Nu ştiu de ce, dar aşa e!

Oameni muncitori, oameni care nu au avut timp pentru ei şi familiile lor, oameni care au scris istorie pentru acele firme… simple numere în nişte tabele. Azi munceşti /  sclaveşti, mâine concediat sau dat afară, în neputinţă de a-ţi plăti ratele sau de a-ţi cumpăra mâncare. Autorităţi, stat de drept, puterea poporului reprezentată de către cei aleşi prin vot democratic… gargară pentru proşti. Ăştia dorm în bocanci şi Parlament în timp ce FIRMELE MARI îî abuzează pe românii muncitori-cinstiţi sau se fac că nu văd. Unul zicea mirat: „Bine, da’ autorităţile astea nu sunt plătite de noi ca să ne apere pe noi, cetăţenii?”. Mare naiv, pe cuvântul meu!

 

Criză de oameni, criză de omenie

Scurt şi la obiect. În România nu e criza financiar-bancară răul cel mai mare. Criză de oameni de valoare… asta e la noi. Criză de omenie şi bun-simţ. România nu are o criză economico-financiară pentru că nu are economie. România are o economie sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. V-aţi prins?

Nu avem datorii externe mari care să nu poată fi plătite in mod firesc chiar şi pe timp de recesiune cum se întâmplă acum. Dar am luat împrumut 20 miliarde euro de la F.M.I. si U.E. ca să pompăm în bănci străine şi să plătim noi, proştii  *ulii. Acele bănci care au făcut aici profituri la care nici nu visează în ţările de origine ar fi început oricum să dea drumul la creditare pentru că asta e scopul oricărei bănci: să împrumute bani. Or, altfel, trăgeau obloanele şi gata. Nu ar fi plecat niciodată pentru că nu găsesc nimic mai bun nicăieri: avem clienţi fraieri, lipsă legi, politicieni corupţi şi multe produse străine de cumpărat.

Problema cea mai mare a românilor sunt oamenii. Românul muncitor e fraier, românul şmecher e leneş, dar oportunist, românul conducător de orice e abuziv, politicienii români sunt corupţi, interesaţi, incompetenţi şi rău voitori. Criza asta financiară nu este una a românilor pentru că  n-avem economie; noi suntem doar nişte unelte sau un soi de sclavi moderni, nişte sclavi mioritici resemnaţi şi deprimaţi. Criza asta economică este şi normală şi binevenită pentru că nu se mai putea continua cu acele preţuri umflate artificial. Remember: cât costa mp de teren? Un apartament de bloc banal în zonă banală cât costa? Recesiunea asta se înscrie întrutotul în conceptul de ciclitate economică, problema reală fiind doar dimensiunea ei, căderea abruptă în formă de „V”. Cu toate astea, pentru criza financiară există mai multe metode care funcţioneză. Dar nu la noi. Secretul e echilibru, mai multă muncă şi adoptarea unor politici de bun-simţ privind profiturile.

La noi, politicile se fac la tv. Politicilenii români şi analiştii apar seară de seară la televizor aberând ca nişte babe în şezătoare. Rezultatul: multă gargară cu scopul clar de a îndobitoci populaţia. Singura idee anticriză este: concedierile şi la stat şi la privat. Cine sunt concediaţii? Exact, cei care muncesc pe 600-1000 lei, ăştia predomină. Şi când îi aud vorbind de productivitate îmi vine să sparg televizorul. Cum naiba să fii productiv când îţi chiorăie maţele, dar munceşti pentru „n” şefi plătiţi regeşte, politicieni mulţi şi inutili ale căror salarii se adună cu ale ăluia care munceşte pe bani de o pâine şi se împarte doar la producţia muncitorului? Şi pentru că sunt vremuri grele, mai lăsăm şi multinaţionalele de succes care au venit în Republica Bananieră România să ne ofere lecţii de economie modernă şi civilizaţie. Din manualul lor de bune practici extragem concedieri abuzive LEGALE, pândirea oricărei greşeli a angajaţilor pentru a-l da afară LEGAL, deformarea personalităţii, discriminări salariale şi promovări pe pile.

Asta e ideea? Concediem tot şi legal şi ilegal, şi la stat şi la privat, şi gata se rezolvă criza? Serios?

Noapte bună, România!

 

Evoluţia… involuţia:(