Ne bucurăm să trăim într-o democraţie. Suntem ţară membră a Uniunii Europene. Avem drepturi cetăţeneşti, avem obligaţii, avem Constituţie, foruri legislative şi autorităţi judiciare etc. Avem praf în ochi! Avem doar obligaţii! Avem doar dreptul sau obligaţia să nu murim… încă. Avem rolul unei maşinării dintr-o producţie banală; încă nu suntem uzaţi fizic şi moral, dar ştim cu siguranţă că vom fi în curând. Suntem doar un cost – care cost trebuie să fie cât mai redus – într-un tabel de productivitate. Nu mai suntem oameni; suntem orice, numai oameni nu mai suntem. Suntem costuri, avem sentimente de vânzare, suntem de vânzare, suntem doar nişte numere de contingenţă în nişte tabele.

Un angajat a fost băgat în şedinţă două ore de către superiorul său pe motivul că a vorbit 5 minute pe messenger cu un angajat nesupus conducerii. Aşadar, conducerile firmelor aşa-zise mari nu au alte lucruri mai bune de făcut decât spionarea angajaţilor proprii. Băiatul declarat persona non-grata era mai rebel, dar asta nu însemna că nu îşi făcea treaba. Firma a impus celorlalţi angajaţi izolarea acestuia; cine avea să spargă blocada, avea să treacă fără doar şi poate pe lista neagră.

Altă firmă mare a ţinut şedinţă mare în care angajaţilor li s-a spus verde-n faţă că dacă nu se vor comporta bine, vor fi daţi afară pe motive disciplinare şi, prin urmare, fără drept la vreun ajutor de şomaj. În firmă se aude tot mai adesea de reducerea personalului cu 20-25%, iar epurarea a început deja. În altă ordine de idei, firma deja obligase la ore suplimentare neplătite. Sindicatele, o glumă proastă.

O altă firmă mega-mare şi mult lăudată a obligat mulţi angajaţi să-şi scrie demisiile pentru a se sustrage de la costurile ce le împlică disponibilizarile.

Acestea sunt firmele mari aducătoare de bine şi civilizaţie care populează acest teritoriu şi-l civilizează. Că de n-ar fi ele, am fi înapoiaţi ca-n epoca primitivă, nu? Dragii de ei… Ştiu că oamenii dacă sunt dezbrăcaţi de haine şi le iei laptopurile, ceasurile şi maşinile nu diferă mai deloc de oamenii din epoca de piatră. Dar apasă greu asupra sufletului meu sentimentul că în alte părţi nu e ca la noi, nu la nivelul Uniunii Europene. Se poate să greşesc?!

Iar politicienii nu găsesc altă idee de ieşire din criză decât condedierile bugetarilor şi impozitul forfetar (impozit mare – 500-1300 euro – pentru firme mici şi româneşti care au curajul să nu facă profit). Numai om care să munceşti cinstit să nu fii în România! Nu ştiu de ce, dar e un fel de povară, un fel de păcat capital să munceşti şi să trăieşti cinstit în această ţară. Nu ştiu de ce, dar aşa e!

Oameni muncitori, oameni care nu au avut timp pentru ei şi familiile lor, oameni care au scris istorie pentru acele firme… simple numere în nişte tabele. Azi munceşti /  sclaveşti, mâine concediat sau dat afară, în neputinţă de a-ţi plăti ratele sau de a-ţi cumpăra mâncare. Autorităţi, stat de drept, puterea poporului reprezentată de către cei aleşi prin vot democratic… gargară pentru proşti. Ăştia dorm în bocanci şi Parlament în timp ce FIRMELE MARI îî abuzează pe românii muncitori-cinstiţi sau se fac că nu văd. Unul zicea mirat: „Bine, da’ autorităţile astea nu sunt plătite de noi ca să ne apere pe noi, cetăţenii?”. Mare naiv, pe cuvântul meu!

Anunțuri

Da. Este adevărat că angajatul român susţine aproximativ doi pensionari prin munca şi taxele plătite statului. Tot atât de adevărat este că angajaţii direct productivi susţin vreo doi bugetari plătiţi mult mai bine decât ei. Cu alte cuvinte, în România numai angajat care să producă ceva să nu fii. E nasol. Toţi vor bani de la ei. Inclusiv aberanţii analişti care apar la talk show-uri unde se duc să demonstreze cât de mică este productivitatea angajatului român. Asta în condiţiile în care dotările noastre sunt tehnologii noi şi performante doar pentru anii ’60-’70. Îşi pun problema productivităţii reduse a angajaţilor români – gesticulând cu ambele braţe – doar prin prisma factorilor psihologici. Deh, românii aştia nu sunt buni de nimic. Dar sunt buni să le plătească salariile şi mânăriile. Angajaţii occidentali superproductivi au utilaje moderne, au drepturi care li se respectă (lasă că firmele lor vin în România unde fac exact invers), au concediu mai mare, au program de muncă mai flexibil, au timpi de deplasare de acasă la locul de muncă mai mici etc.

Şi după o viaţă de câine, ajungi bătrân (dacă mai existi) şi ramolit. Ai 60 de ani şi nu-ţi mai arde de haosul şi sclavia unei munci în România. Vrei să joci un şah în parc, un şah pe care l-ai jucat de câteva ori în viaţă în câteva week-end-uri când mai aveai energie după o săptămână lungă de muncă. Vrei să te plimbi şi să te joci cu nepoţii. Sau poate nu ai avut timp să faci copii şi vrei să hrăneşti pur şi simplu porumbeii. Nu ai nicio şansă. Munceşti ca un sclav, mori ca un câine! Poştaşul cu pensia va suna când vei fi plecat de acasă… în Rai. Vârsta minimă de pensionare pentru bărbaţi va deveni 70 de ani în timp ce speranţa de viaţă este de 68 de ani.

Dreptul la pensie devine o utopie. În România nu există decât dreptul la sclavie. Nu ai nicio sansă. Te naşti în familii de succesuri sau pupi pe cine trebuie unde trebuie ca să reuşeşti. Dacă nu, e de rău; mai ai doar şanse egale cu cele de la 6/49, cam pe acolo.

Statul de drept, drepturi, libertăţi, bine comun, democraţie… gargară pentru proşti. Sună bine. Sună tot la fel de bine precum promisiunile de iubire eternă şi fidelitate rostite de către o prostituată.

Sincer, cine naiba işi mai doreşte să trăiască ca să muncească / sclavească până la 70 de ani? Aţi văzut cum arată pensionarii nemţi? Aţi văzut ce iuţi sunt pensionarii italieni? Şi i-aţi văzut pe pensionarii români? Ceva diferenţe? Nu??? Parcă, parcă ar fi ceva, nu?

Pensionarea la 70 sau la 90 de ani e cam totuna dacă viaţa pe Pământ e de 68 de ani (cu noroc). Cât despre noi, generaţiile mai tinere, devine o certitudine pensia doar în Lumea de dincolo.

Să trăiţi bine!