Nu e România cea mai tare ţară din lume?!

articolul aici

articol aici

copiată de aici

copiată de aici

copiată de aici

copiată de aici

copiată de aici

copiată de aici

copiată de aici

copiată de aici

Anunțuri

Că Braşovul e un oraş frumos pentru România, toată lumea ştie. Că s-au realizat multe în Braşov în ultima perioadă este iarăşi uşor de constatat. Însă ca braşovean am câteva mari reţineri privind modul în care s-a lucrat sau se lucrează în continuare.

În primul rând, Braşovul a devenit şi devine tot mai mult un oraş al maşinilor şi motoarelor şi mai puţin un oraş al oamenilor (nemotorizaţi), un oraş al bulevardelor enorme şi al trotuarelor mici, aproape inexistente. Pistele de biciclete proiectate pe Bulevardul Gării şi Alexandru Vlahuţă sunt o adevărată insultă la adresa braşovenilor, şi a celor pietoni, şi a celor care merg cu bicicleta. Pe unele porţiuni, pista de biciclete şi banca din staţia de autobuze ocupă tot trotuarul, iar pentru simplii pietoni o fi existând vreo pasarelă… imaginară. În centru, pe 15 Noiembrie, Mureşenilor şi nu numai, adică acolo pe unde se plimbă tot omul când iese din casă, cat si cei care ne vizitează oraşul, trotuarele sunt minuscule, comparabile cu dimensiunea unui tanga. Şi dacă nu era de ajuns că s-au lăţit străzile, s-au mai distrus trotuarele şi pentru parcări. Nişte parcări jalnice care fac ca partea din faţă a maşinilor să ocupe trotuarele. De-a dreptul jenant. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt; voi publica poze. Pentru parcări se găseau şi alte soluţii, mai scumpe, dar se găseau. Iar pentru cei cu maşini, nu trebuie să plătească cei fără maşini. Europa e plină de parcări supraetajate sau subterane, doar la noi e altfel: o dungă albă şi gata! E vorba şi de viziune, de perspectivă pe termen mai lung. Nu e cazul la noi; e mult mai uşor să desenezi o dungă pe asfalt şi să spui: „aici e trotuar, aici e parcare, aici e pistă de biciclete”.

În Craiter, trotuarele erau despărţite de stradă prin nişte porţiuni acoperite cu iarbă şi copaci… şi acolo au trebuit să intervină. Au tăiat copacii, au micşorat trotuarul şi au făcut ca cetăţenii să circule la un pas de maşini. Şi te mai miri de ce oamenii sunt aşa de stresaţi!

Iniţiativa Consiliului Judeţean de a plimba turiştii prin oraş cu autocare supraetajate şi descoperite a întâmpinat opoziţie din partea Primăriei acum după ce autocarele au fost achiziţionate de aproximativ un an. Aceasta datorită faptului că primarul nu este din acelaşi partid cu preşedintele CJ Braşov. Astfel aceşti doi oameni care au realizat câte ceva pentru municipiul Braşov, firi orgolioase, se ceartă şi risipesc bani publici, adică ai noştri, ai braşovenilor, pentru că autobuzele deloc ieftine au fost deja achiziţionate. Iar despre turişti, ei ar vrea să circule cu aceste vehicule, dar… Aşa că mai bine circulă acestea prin oraş cu bannere mari „Iniţiativă a Consiliului Judeţean Braşov blocată de primarul Scripcaru”. Aceeaşi pancartă este şi pe un superb centru de recreere şi sport de sub Tămpa, centru care este finalizat, dar nu-l foloseşte nimeni.

În Livada Poştei, seară de seară sunt un fel de curse de motoare sub ochii poliţiştilor „obosiţi” care nu văd şi nu aud. Zgomotele produse de aceste motoare depăşesc cu mult limitele normale de decibeli admise de lege şi viteza lor, de asemenea, este peste limita legală cu mult, dar eu stau să vorbesc de lege în ţara fărădelegilor?!

Aşa că, domnilor dragi, ştiu că anul acesta nu sunt alegeri pentru locale, dar credeţi că se poate să fiţi mai atenţi la dorinţele oamenilor? Se poate să sperăm la un oraş turistic, la un oraş european?

Situaţia Letoniei nu e cu mult diferită de a României. Şi ea ca şi România a crescut articial în ultimii ani. Dar nu are nicio economie – la fel ca şi noi -, iar criza economico-financiară este cel mai bun barometru de măsurare a performaţelor economice ale unei ţări.

Letonia a înregistrat creşteri datorită industriilor de prelucrare, serviciilor şi retailului care numai letone nu erau. Pe timp de criză, gigantele companii-mamă au renunţat fix la acele unităţi din alte ţări lăsând mii de oameni fără locuri de muncă şi un mare gol la bugetul şi economia tării respective. Pentru că aşa se procedează: oamenii sunt cifre, salarii, costuri. Iar dacă nu există cerere, închizi companiile din afara ţării de origine. Aşa se practică.

O cădere a economiei de 18% e groaznică. Demonstrează că nu era o economie adevărată, ci era un fel de castel de nisip la malul mării, frumos, dar puţin rezistent. Nu are rost să mai scriu despre cum s-au jucat actualii guvernanţi români cu măsurile anticriză şi cu estimarea deficitului bugetar; îmi rămâne să sper că-şi vor reduce naibii cheltuielile bugetare, că vor adopta şi implementa o strategie adevărată, că nu vom avea un deficit mai mare de 5% din PIB. Pentru că tot noi vom plăti, nu ei. Deocamdată, singurele cheltuieli care au crescut – chiar semnificativ, se vorbeşte de 20-25% – au fost cheltuielile bugetare care le-au depăşit cu mult pe cele din 2008 din aceeaşi perioadă. Dar atunci nu era criză. Bună strategie, domnii mei, să creşteţi cheltuielile bugetare fără să realizaţi nimic! Nicio investiţie, nimic! Curat măsură anticriză!

Sunt născut în Braşov, dar o parte din copilăria mea mi-am petrecut-o într-un sat transilvănean. Bunicii mei – care acum sunt plecaţi în lumea îngerilor – erau nişte giganţi ai muncii. Se trezeau de dimineaţă să aibe grijă de animale, să facă de mâncare, să aibe grijă de curte, grădină, să cultive ogoarele. Eu îi ajutam. Îmi plăcea să fac treabă. Îmi aduc aminte ce plăcere nebună de a face una sau alta aveam, îmi aduc aminte câte curiozităţi aveam, îmi aduc aminte de meciurile de fotbal pe care le făceam cu băieţii din sat… şi câte şi mai câte nu faceam; îmi era milă de miei când era treaba de a fi tăiaţi şi făceam foarte urât (mă ataşam de ei ca orice copil inocent, nici acum nu pot să manânc carne de miel), dacă-mi pica ceva scris în mână, citeam tot… nu conta că era carte, ziar sau bucata de ziar cu care bunica înfăşurase vreun ou. Ascult şi acum cu plăcere muzică populară (în special, ardelenească) şi m-aş băga oricând la o învârtită.

De aici am eu respect pentru ţăranul român, pentru munca bine făcută, respect pentru adevăratele valori. De aceea, nu sunt fiţos şi nici nu cred că voi fi, nu sunt jmeker şi nici nu vreau să fiu. Lumea privită de acolo părea simplă, eu aveam vârsta pe care o aveam, aveam familia mea, preocupările şi visele mele.

Dar eu nu voiesc să scriu amintiri din copilărie. Motivul sau intenţia acestei postări este de ce iubesc/nu iubesc ţara în care trăim.

Îmi iubesc ţara pentru că aici trăieşte familia mea, îmi iubesc ţara pentru că tot aici sunt şi cei mai mulţi prieteni ai mei. Îmi iubesc ţara pentru cei câţiva campioni şi olimpici care mai fac să se audă de bine şi de noi. Îmi iubesc ţara pentru că e atât de frumoasă. Mă bucur pentru că încă mai avem libertate de exprimare (sau măcar iluzia acestei libertăţi). Îi mulţumesc lui Dumnezeu că trăim în pace. Iubesc România pentru acei oameni care şi-au mai păstrat valorile, omenia şi bunul simţ nealterate.

Urăsc România pentru că în decembrie 1989 au murit nişte oameni ai căror asasini nu au fost prinşi şi pe nimeni nu mai interesează. Urăsc să ştiu că minerii lui Cozma şi Iliescu au omorât atâţia studenţi în Piaţa Universităţii pentru că au îndrăznit să se manifeste şi lumea a uitat. Urăsc să văd că în România totul este pe bază de şmechereală, urăsc să văd că atâţia sunt bogaţi, dar nu au produs nimic în viaţa lor şi au făcut doar afaceri cu statul, urăsc să intru în spital din cauză că niciunui doctor nu-i pasă de tine şi trebuie să-ţi goleşti buzunarele şi conturile dacă lei ai doar pentru a te băga în seamă. Urăsc să ştiu că românii care au probleme în ţări străine, nu sunt apăraţi de ambasadorii plătiţi să fie la dispoziţia acelor cetăţeni, urăsc să văd că legea se interpretează întotdeauna în favoarea celui care are partea leului, urăsc felul iresponsabil în care votează românii şi modul în care se lasă păcăliţi. Urăsc faptul că la sarmale şi mititei din bani publici ies în străzi românii cu sutele/miile, dar pentru cauze adevărate cum ar fi condiţii de muncă mai bune, protecţia mediului sau alte multe cauze nu iese mai nimeni. Urăsc faptul că avem cele mai multe impozite şi una dintre cele mai mari fiscalităţi. În acelaşi timp, noi avem printre cele mai puţine firme pe cap de locuitor din UE, nu avem nicio economie şi nu producem nimic. Urăsc că avem ţara plină de bănci străine care înrobesc de-a dreptul pe românul naiv ce-şi face credit la oricare dintre ele, urăsc că au comisioane şi dobânzi pe care în ţările lor de origine nu le au şi le pot modifica după cum vor muşchii lor, iar statul nu face nimic. Urăsc magazinele moderne care ne vând legume, fructele şi carnea injectate cu coloranţi şi alte chimicale la preţurile pe care le vor ei, preţuri care mai tot timpul sunt mai mari decât în Germania sau Spania. Urăsc că nu avem nici agricultură, nici turism. Îi urăsc pe politicieni că promit mereu, nu fac nimic din ce promit şi-i urăsc pe alegători pentru naivitatea lor. Urăsc să ştiu că avem cel mai scump metru pătrat de autostradă din lume, dar nu avem nicio autostradă. Urăsc să văd tineri absolvenţi de facultate capabili angajându-se vânzători la tarabe şi urăsc să văd oameni fără studii şi care nu ştiu nici să scrie corect româneşte ocupând funcţii importante. Urăsc să văd televiziuni care au doar programe de îndobitocirea populaţiei. Urăsc vedetismele. Urăsc  ziarele  care transformă orice subiect în pornografie, urăsc noile coduri juridice conform cărora actul de viol cu un bebeluş este considerat la fel cu actul de viol cu un minor de 17 ani. Urăsc că ne-am vândut şi resursele şi depindem de alţii. Urăsc faptul că nu s-a construit nimic din ’90, iar când cineva vrea să facă ceva, intâmpină sute de piedici (cazul aeroportului de la Braşov). Urăsc faptul că am preluat muzica şi limbajul ţiganilor. Urăsc să văd politicieni care-şi asumă răspunderea, dar nimeni nu plăteşte nimic. Urăsc faptul că singurele idei de a trece peste această criză sunt concedierile şi creşterea taxelor şi impozitelor. Urăsc faptul că România este într-o criză continuă de aproape 20 de ani. Urăsc sentimentul că orice ai face, nu prea ai nicio şansă dacă nu eşti de-al lor. Urăsc faptul că tot mai mulţi români îşi pierd omenia şi bunul simţ.